Sfantul Antonie de la Iezerul-Valcea

Numeroşi au fost sihaştrii români cu viaţă sfântă, care s-au nevoit de-a lungul veacurilor prin pădurile seculare şi prin peşterile tăinuite în adâncul munţilor Carpaţi. Însă, cu voia lui Dumnezeu, cei mai mulţi dintre ei au rămas necunoscuţi, iubind mai mult liniştea şi străinătatea pe pământ pentru dragostea lui Hristos, care S-a jertfit pe cruce pentru mântuirea oamenilor.

Unul dintre marii sihaştri ai Carpaţilor a fost şi Cuviosul Antonie de la schitul Iezeru-Vâlcea, numit de credincioşii din partea locului „Sfântul Antonie Sihastrul”. Acest preacuvios părinte este cel mai renumit sihastru al Olteniei de la sfârşitul veacului al XVII-lea şi începutul celui următor. Numele şi nevoinţa lui ne amintesc de Sfântul Daniil Sihastrul de la Putna lui Ştefan cel Mare, din secolul al XV-lea.

Cuviosul Antonie Sihastrul a văzut lumina vieţii într-unul din satele subcarpatice ale judeţului Vâlcea. Având din copilărie o viaţă aleasă şi multă evlavie pentru nevoinţa călugărească, mergea mereu să se închine pe la numeroasele mănăstiri şi schituri din partea locului, ca şi pe la chiliile sihaştrilor care îşi căutau liniştea în munţi. Apoi, urmând sfatul egumenului de la schitul Iezeru-Vâlcea, a luat crucea lui Hristos, tunzându-se monah în acest schit cu totul retras de lume. Aici se nevoiau pe atunci câţiva schivnici iubitori de linişte, de rugăciune şi post, care i-au dat tânărului monah Antonie o creştere cu totul duhovnicească, deprinzându-l cu tăcerea, cu postul, cu privegherea de noapte, cu smerenia şi mai ales cu neîncetata rugăciune.

După câţiva ani râvnitorul sihastru, sporind în nevoinţă şi aprinzându-se cu mare dragoste pentru Hristos, dorea să urmeze cuvioşilor sihaştri de demult şi să se retragă în munţi la fericita linişte, pentru a se desăvârşi în rugăciune şi sfinţenie. De aceea, adeseori umbla pe la chiliile cuvioşilor care pustniceau în adâncul codrilor şi le cerea sfat şi binecuvântare. Apoi, rugându-se mult lui Dumnezeu, cu post şi privegheri de toată noaptea, şi alergând la ajutorul Maicii Domnului, ocrotitoarea schitului Iezeru, a primit încredinţare de sus să se retragă la nevoinţa pustnicească, spre care mulţi călugări alergau.

Astfel într-armându-se Cuviosul Antonie, prin anul 1690, a plecat câţiva kilometri mai sus de schitul Iezeru, în muntele cu acelaşi nume. Acolo umbla din loc în loc în căutarea unei peşteri de piatră pentru chilie şi paraclis. Deci mult căutând şi rugându-se lui Dumnezeu, a aflat o peşteră mică în stâncă si s-a sălăşluit în ea. Aceasta îi era chilie şi loc de rugăciune, casă de nevoinţa şi adăpost trupului ostenit de post şi metanii. Dar sufletul său nu avea deplină odihnă din cauza lipsei unei biserici în apropiere, în care să-şi înalţe inima şi mâinile la rugăciune ziua şi noaptea. Atunci s-a rugat din nou Maicii Domnului şi îndată a început să sape alături un mic paraclis în stâncă. Şi a lucrat la el singur, cu mâinile sale, trei ani de zile, cu dalta şi cu ciocanul. Apoi a pus o catapeteasmă, icoane şi cele de trebuinţă, iar când toate au fost gata, Cuviosul Antonie a chemat pe episcopul Râmnicului, Ilarion, să-l sfinţească. În această mică biserică săpată în stâncă, s-a rugat fericitul ziua şi noaptea lui Dumnezeu, împreună cu îngerii din cer, până la sfârşitul vieţii sale.

Dar nevoinţa acestuia, posturile cele îndelungate de câte trei zile şi chiar mai mult, privegherile de toată noaptea, luptele cu nevăzuţii vrăjmaşi care nu pot răbda smerenia şi ostenelile sfinţilor, rugăciunea cea de văpaie şi lacrimile cele neîncetate izvorâte din inimă, cine dintre noi le poate spune? Că niciodată nu dormea mai mult de două sau trei ore pe noapte, nici nu mânca altceva decât pesmeţi de pâine înmuiată în apă şi sare, cu puţine legume pe care singur le cultiva în mica lui grădină. Apoi neîncetat repeta „Rugăciunea lui Iisus” din inimă şi citea Psaltirea, cu multe lacrimi de umilinţă.

Pentru multele sale osteneli, Cuviosul Antonie a primit de la Dumnezeu darul mai-înainte-vederii şi al vindecării suferinţelor omeneşti. Că oricine venea la peştera lui şi-i cerea cuvânt de folos şi rugăciune îndată i se împlinea cererea. Însă el avea şi câţiva ucenici în schitul Iezeru, care îl cercetau în zile de sărbători, şi-i aduceau cele de nevoie. Unul dintre aceştia a fost şi „Duhovnicul Nicolae Ierei”, care cunoştea cel mai bine nevoinţa Cuviosului Antonie. Acesta l-a înmormântat după săvârşirea sa din trup şi apoi i-a scris viaţa.

Prin anul 1700, schitul Iezeru, ctitoria voievodului Mircea Ciobanul (1553), era în parte ruinat, iar biserica de piatră se afla în paragină. Atunci episcopul Ilarion de la Râmnicu-Vâlcea, împreună cu credincioşii din satul Cheia, la îndemnul Cuviosului Antonie Sihastrul au refăcut atât biserica de piatră, cât şi chiliile, între anii 1700-1705. Citim în pisania ei: „Această sfântă biserică, unde se prăznuieşte Ovedenia (Intrarea Maicii Domnului în Biserică), făcutu-o-au dintru-întâi răposatul Mircea Voevod cu doamna Chiajna, la leat 7061 (1553) şi prin trecerea vremilor, din necăutare, s-au surpat. Iar mai pre urmă s-au prefăcut de iubitorul de Dumnezeu chir Ilarion, episcop, ajutând şi Antonie schimonahul…”.

Tradiţia spune că acest mare sihastru contribuia el însuşi la rezidirea bisericilor şi a chiliilor de la Iezeru, fiind cu metania, din acest schit şi foarte râvnitor pentru casa lui Dumnezeu, slăvit neîncetat de oameni şi de îngeri. Dar nu numai atunci, ci de multe ori cobora Cuviosul Antonie de la peştera sa la schitul Iezeru, mai ales la marile praznice, pentru a asculta Sfântă Liturghie şi a se împărtăşi cu Trupul şi Sângele lui Hristos. Apoi, după ce lua masa împreună cu fraţii din mănăstire şi dădea sfaturi folositoare de suflet ucenicilor săi, se urca din nou la peştera sa tăinuită pe munte, în desişul codrilor, Însă nu numai prin mănăstiri avea ucenici, ci şi prin sate şi prin oraşe avea credincioşi care, auzind de sfinţenia vieţii lui, alergau la schitul Iezeru şi la peşteră, să primească sfat şi rugăciune de binecuvântare.

Numele Cuviosului Antonie se făcuse cunoscut şi peste Carpaţi, până în nordul Transilvaniei, de unde coborau credincioşii pe valea Jiului şi a Oltului, pentru a se învrednici de sfintele sale rugăciuni şi a se atinge măcar de hainele lui. Unul dintre aceşti ucenici a fost şi „smeritul între ieromonahi chir Nicolae sin Nicoli ot Teiuş” (= fiul lui Nicolae de la Teiuş), care mergea regulat cu cele de nevoie la peştera Cuviosului Antonie. Că auzind el de acest vestit sihastru, a părăsit Transilvania şi s-a făcut călugăr la schitul Iezeru, devenind cel mai apropiat fiu duhovnicesc al acestuia. Apoi, tot cu sfatul lui, Nicolae a fost făcut preot şi duhovnic în schit de către episcopul Ilarion de la Râmnicu-Vâlcea şi săvârşea uneori Dumnezeiasca Liturghie la paraclisul Cuviosului Antonie din peşteră.

După 28 de ani de aspră nevoinţă şi sihăstrie, Cuviosul Antonie Sihastrul, bineplăcând lui Dumnezeu, şi-a dat sufletul în braţele Lui, înainte de anul 1714. Ucenicul său, „Duhovnicul Nicolae Ierei”, l-a îngrijit în peşteră în ultimele lui zile, împărtăşindu-l cu Preacuratele Taine. Apoi, mult plângându-l ucenicii – călugări sihaştri şi credincioşi de pretutindeni -, a fost prohodit şi înmormântat de egumenul schitului Iezeru cu toată obştea, lângă uşa paraclisului săpat cu mâinile sale în stâncă, alături de peşteră, unde se află şi astăzi. Multă vreme fiii săi duhovniceşti – chiar şi credincioşi de prin sate – urcau pe muntele Iezeru cu colivă, untdelemn şi lumânări în mâini şi, după ce se închinau în micul paraclis, făceau metanii şi plângeau la mormântul unde se odihnesc moaştele Cuviosului Antonie, pe care îl cinsteau ca sfânt. Apoi săvârşeau slujba parastasului, aprindeau sute de luminări şi candele, se închinau în „Peştera Sfântului Antonie” de alături, unde s-a nevoit bunul ostaş al lui Hristos 28 de ani, răbdând cumplite ispite de la diavoli, şi la urmă coborau de pe munte, fiecare la ale sale, cerând ajutorul şi rugăciunile părintelui lor sufletesc. Această tradiţie s-a păstrat până în veacul nostru în partea locului şi mai ales în schitul Iezeru, al cărui ctitor a fost.

La câţiva ani de la săvârşirea Cuviosului Antonie Sihastrul, ucenicul său, „Duhovnicul Nicolae Ierei” de la Iezeru, i-a scris scurt Viaţa sa, ca cel ce o ştia cel mai bine, în care spune printre altele: „…poftind (Schimonahul Antonie) să fie îndeletnicit singur, ca să se poată lupta împotriva celui măestru şi ieşind din mănăstire şi cercând prin locuri pustii şi căutând sălaş de îndeletnicit, cu voia lui Dumnezeu, au găsit această peşteră…”.

Astăzi se mai păstrează chilia cuviosului, denumită de toţi localnicii „Peştera Sfântului Antonie”, precum şi bisericuţa săpată în piatră, în stare de paragină. Lângă uşa acestei mici biserici se află mormântul Cuviosului Antonie Sihastrul cu moaştele uitate ale unui sfânt român care se roagă înaintea Preasfintei Treimi pentru noi toţi.

Read More

Sfantul Ierarh Vetranion

La 25 ianuarie Biserica din Tomis sărbătorea pe Sfântul Bretanion (Betranion, Vetranion), strălucit episcop din secolul al IV-lea (1).

Despre viaţa şi activitatea acestuia au rămas destul de puţine ştiri. Se ştie însă sigur că el păstorea Biserica tomitană şi a întregii provincii Sciţia (Dobrogea), în vremea când pe tronul imperial al Constantinopolului se afla împăratul Valens. Venit în părţile Dunării de Jos cu prilejul unor războaie purtate cu barbarii goţi, acesta a poposit în anul 369 la Tomis, unde a fost întâmpinat de ierarhul tomitan în catedrala oraşului. Întâlnirea aceasta, relatată de istoricii bisericeşti Sozomen şi Teodoret al Cyrului, este momentul sigur al intrării episcopiei Tomisului în istorie.

Evenimentul mai prilejuieşte constatarea că Biserica tomitană era condusă de ierarhi destoinici, apărători ai credinţei ortodoxe formulate la primul Sinod Ecumenic de la Niceea (325).

Istoricii de mai sus relatează că Valens, care era un aprig susţinător al ereziei ariene, a venit la Tomis şi, intrând în catedrala oraşului, a încercat să-l determine pe Episcopul Bretanion să îmbrăţişeze credinţa rătăcită: «Şi era acolo popor mult, aproape tot oraşul, fiindcă voia să-l vadă pe împărat, bănuind că se va întâmpla şi ceva deosebit. Însă Bretanion, plin de credinţă, şi-a aprins cugetul cu râvnă (dumnezeiască) şi a discutat cu mult curaj în faţa stăpânitorului, apărând dogmele Sinodului de la Niceea, asemănându-se dumnezeiescului David, care a zis: «Grăit-am întru mărturiile Tale înaintea împăraţilor şi nu m-am ruşinat» (Ps. 118, 46). După aceea l-a părăsit pe împărat, mergând în altă biserică, iar poporul l-a urmat».

Istoricul Sozomen dă şi amănuntul că Valens, «părăsit acolo, a suportat cu greu această înfruntare şi prinzându-l pe Bretanion a poruncit să fie trimis în exil, dar nu după mult timp l-a readus la locul său». Motivul restabilirii episcopului în drepturile sale a fost, după Sozomen, teama împăratului de o revoltă a poporului, fiindcă ştia că «locuitorii ţinutului sunt viteji din fire şi prin poziţia locurilor necesari lumii romane, fiind aşezaţi ca un zid în faţa presiunii barbarilor» (2).

Din cele relatate de acest istoric bizantin, deducem că Bretanion trebuie să fi fost de mai multă vreme în fruntea episcopiei Tomisului fiindcă poporul se simţea legat de el, încât n-a ezitat să-l părăsească pe împărat şi să meargă cu episcopul în altă biserică. Comportarea aceasta a creştinilor este cu atât mai semnificativă cu cât trebuie să ne imaginăm că vizitele împărăteşti în oraşele de graniţă, cum erau şi cele din Sciţia, nu reprezentau evenimente curente în viaţa de atunci a imperiului, şi, pe de altă parte, că împăraţii dispuneau de puteri discreţionare în deciderea pedepsei lor împotriva celor care li se opuneau. În confruntarea dintre ierarhul tomitan şi Valens, constatăm, deci, că primul a ieşit biruitor faţă de cel de al doilea. Istoricul citat îşi încheie relatarea cu următoarele consideraţii: «În acest chip, Bretanion s-a arătat mai puternic decât zelul stăpânitorului; era de altfel un bărbat destoinic şi renumit prin virtutea vieţii sale, după cum mărturisesc chiar sciţii (locuitorii Sciţiei) înşişi» (3).

Teodoret al Cyrului aminteşte şi el ca «Bretanion strălucea prin tot felul de virtuţi şi că păstorea ca arhiereu peste cetăţile întregii Sciţii» (4).

Curajul şi virtuţile care-i împodobeau viaţa l-au impus în faţa poporului în aşa măsură, încât nici chiar împăratul bizantin n-a putut să-l persecute pentru mult timp. Bretanion a fost foarte iubit şi respectat de credincioşii săi, el numărându-se printre acei păstori sufleteşti despre care Sozomen spune că «dacă se întâmpla ca Bisericile să fie bine conduse de oameni îndrăzneţi, poporul nu-şi schimba credinţa de mai înainte» (5)]. Desigur, istoricul bizantin se referă aici la statornicia în vechea credinţă niceeană (ortodoxă).

Alte ştiri despre viaţa şi activitatea ierarhului tomitan le dobândim din evenimentele legate de mucenicia Sfântului Sava de la Buzău şi de trimiterea moaştelor sale în Capadocia, la cererea Marelui Vasile.

Unii învăţaţi consideră că actul martiric al Sfântului Sava a fost scris de Bretanion sau de oamenii din imediata lui apropiere şi că Sfântul Vasile i se adresează episcopului tomitan în legătură cu aceasta şi cu primirea moaştelor în Capadocia, în scrisorile sale numărul 164 şi 165 (6). Alţi învăţaţi contestă că Bretanion ar fi avut vreun rol în redactarea documentelor şi în trimiterea acestor moaşte.

Din citirea atentă a actului martiric al Sfântului Sava reiese însă că redactarea lui s-a făcut «pe pământ roman» (είς τήν ρωμανίαν), unde fuseseră aduse moaştele din ordinul guvernatorului Iulius Soranus de dincolo de Dunăre, «din ţara barbară» (έχ τοϋ βαρβαριχοϋ). Acelaşi guvernator, care era capadocian de neam, trebuie să fi dispus şi redactarea actului martiric (unii au susţinut că l-a redactat personal), fapt care a fost realizat de Episcopul Bretanion sau de oamenii din jurul său. De altfel, limba în care e compus documentul este o greacă literară, care cu greu putem admite că se vorbea în mediul etnic atât de amestecat din stânga Dunării, unde predomina latina şi gotica. Această limbă era însă la ea acasă la Tomis, cetate de veche tradiţie greacă. În afară de aceasta, autorul actului martiric se dovedeşte un om de aleasă formaţie teologică şi cu profunde cunoştinţe ale Sfintei Scripturi, elemente care ne duc cu gândul la Tomis, centru teologic atât de important în această vreme.

Există însă în Scrisoarea nr. 165 a Sfântului Vasile cel Mare câteva amănunte care, credem, constituie dovezi clare în favoarea adresării ei lui Bretanion; totodată din aceasta se poate deduce participarea directă a episcopului tomitan la trimiterea moaştelor în Capadocia (7).

Marele ierarh capadocian îl consideră pe adresantul scrisorii «un cetăţean al patriei sale, care întocmai ca o creangă înflorită din rădăcină nobilă a umplut cu fructele Duhului o ţară îndepărtată». Această «ţară îndepărtată» nu putea fi decât Sciţia, nu Tesalonicul episcopului Asholiu, deoarece el se afla în inima imperiului şi nu părea nimănui – oriunde s-ar fi găsit – atât de inaccesibil. De altfel, în partea de început a scrisorii, Sfântul Vasile se plânge «de marea depărtare» dintre el şi adresant, care îi împiedică întâlnirea personală şi «împărtăşirea reciprocă a darurilor duhovniceşti».
Destinatarul scrisorii este considerat mai departe «mlădiţă cu care patria mamă se poate mândri pe drept» şi motivul arătat pentru aceasta este faptul că «a reuşit în luptele pentru credinţă, arătându-se o bună moştenire a părinţilor». Se pune acum întrebarea: cine a biruit în luptele pentru credinţă? Nu Bretanion, care l-a înfruntat pe împăratul Valens, apărând dogmele de la Niceea? Sfântul Vasile scrie imediat mai departe: «Dar care este realizarea ta cea mai nouă? Ai redat patriei sale un martir, care lucra atât de strălucit în ţara barbară cu tine, oferind ca un grădinar iscusit ca răsplată primele fructe acelora care i-au dat lui sămânţa».

Martirul trimis în patrie este Sfântul Sava, iar «ţara barbară» nu poate fi decât Goţia, adică nord-estul Munteniei şi sudul Moldovei. Dacă scrisoarea ar fi fost adresată de Sfântul Vasile lui Asholiu, atunci în ea nu s-ar fi putut vorbi de vecinătatea lui cu o «ţară barbară», căci Tesalonicul la vremea respectivă nu se afla într-o asemenea situaţie.

Se surprind astfel două momente în Scrisoarea nr. 165 a Sfântului Vasile. Primul este lauda pe care marele Părinte capadocian o aduce destinatarului pentru lupta în apărarea credinţei ortodoxe; al doilea este mulţumirea pentru trimiterea martirului în ţara sa natală. Cine putea fi acesta mai bine decât Bretanion? Lui i s-ar potrivi şi epitetul de «pios» (Θεοσεβής), pe care îl foloseşte Sfântul Vasile în scrisoarea sa pentru adresant. La toate acestea s-ar putea adăuga faptul că marele ierarh îşi încheie textul scrisorii cu cuvintele: «Te rog, aminteşte-ţi în rugăciunile tale şi de noi, cei care te iubim, rugându-te cu osârdie Domnului pentru sufletele noastre, ca să fim vrednici să slujim lui Dumnezeu, pe calea poruncilor Lui, pe care ni le-a dat spre mântuirea noastră». Se putea adresa Sfântul Părinte din Capadocia cu asemenea cuvinte altcuiva decât unui episcop? Desigur că nu, şi acesta a fost Bretanion.

După sosirea moaştelor Sfântului Sava în Capadocia, a actului martiric şi a unei scrisori însoţitoare, Sfântul Vasile se adresează din nou cu o scrisoare de mulţumire: este Scrisoarea nr. 164. După cum am mai amintit, adresantul ei ar fi – după unii învăţaţi – Asholiu, după alţii, Bretanion. Ceea ce pledează pentru Bretanion este faptul că marele Părinte capadocian mulţumeşte expeditorului care i-a scris cu cea mai frumoasă dragoste, «dintr-o ţară îndepărtată» (aceeaşi expresie ca mai sus, în Scrisoarea nr. 165) şi totodată i-a trimis pe un martir «din ţară barbară, de dincolo de Dunăre».

Nu este oare potrivit să credem că cel mai indicat în expedierea scrisorii şi a moaştelor a fost Episcopul Bretanion al Tomisului, vecin cu «ţara barbară»? Putem oare concepe că în evenimentele legate de Sfântul Sava şi în care a fost implicat direct guvernatorul provinciei, Iunius Soranus, şi el capadocian de neam, Bretanion se va fi ţinut departe de ele? Nu îşi aveau ambele personalităţi sediul în acelaşi oraş? Nu erau asemenea lucruri, în primul rând, de competenţa ierarhului? Se putea dezinteresa Bretanion de activitatea misionarilor din stânga Dunării, mai ales când aceştia erau în majoritate originari din Capadocia? De altfel, un argument în plus în favoarea identificării adresantului Scrisorilor nr. 164 şi 165 ale Sfântului Vasile cu Bretanion este amănuntul, dat de ilustrul arhiepiscop, că scrisoarea primită de el cuprindea ştiri despre Eutihie, misionar şi martir capadocian în mediul gotic. Nu erau goţii vecini cu eparhia lui Bretanion?

În sfârşit, un ultim element cuprins în Scrisoarea 164 a Sfântului Vasile şi care sugerează redactarea actului martiric de către Bretanion, sau de către cei apropiaţi lui, este faptul că marele Părinte află despre furia barbarilor, despre feluritele chinuri la care sunt supuşi mucenicii, despre statornicia lor în toate încercările din scrisoarea pe care el o numeşte «raportul tău». Este sigur că acest document conţinea ştiri importante despre activitatea misionară la Dunărea de Jos şi despre suferinţele celor care o împlineau. Nimeni nu cunoştea mai bine aceste realităţi ca episcopul Tomisului.

În lumina acestor consideraţii putem afirma că Bretanion a fost în strânsă legătură cu Sfântul Vasile cel Mare, că a purtat cu el o corespondenţă şi că Scrisorile nr. 164 şi 165 i-au fost adresate de marele Părinte. Activitatea misionară la Dunăre, de care Sfântul Vasile se interesa, iar Bretanion era direct implicat în ea, i-a apropiat. În plus, amândoi erau capadocieni şi apărători ai Ortodoxiei, aşa cum fusese stabilită la primul Sinod Ecumenic de la Niceea. Obiectivele comune şi afinităţile sufleteşti i-au legat într-o strânsă colaborare şi prietenie. Bretanion ne apare astfel nu numai ca primul episcop tomitan atestat sigur în documente, ci şi cel dintâi care a făcut o legătură a Bisericii noastre cu unul dintre cei mai mari Părinţi ai Creştinătăţii.

Sfântul Vasile laudă sfinţenia, evlavia şi darurile duhovniceşti ale lui Bretanion. Din păcate nu s-au păstrat scrisorile de răspuns ale acestuia, ca să apreciem pregătirea teologică şi toate darurile sufleteşti ale ierarhului tomitan. Nu cunoaştem nici alte aspecte ale activităţii sale, practice ori spirituale. Este sigur însă că ele l-au impus în faţa poporului, ca «viaţa sa strălucea prin tot felul de virtuţi» şi aceasta l-a ajutat să înfrunte tot felul de pericole. Împodobit cu atâtea calităţi, plin de credinţă şi neînfricat păstor duhovnicesc, Bretanion a condus Biserica Tomisului până aproape de anul 381, când a închis ochii în ziua de 25 ianuarie, părăsind astfel viaţa pământească pentru cununa vieţii veşnice, pe care a binemeritat-o. Credincioşii eparhiei l-au păstrat în amintirea şi dragostea lor, sărbătorindu-l în fiecare an cu mare evlavie. Iar urmaşul său, tot un ierarh destoinic (poate unul din ucenicii săi), a mers la Constantinopol la cel de-al doilea Sinod Ecumenic, ca să apere, ca şi el,
dreapta credinţă a Bisericii în Duhul Sfânt.

Read More

Sfântul Ioan Cassianul

Ca şi în alte cazuri deosebite, prin zbaterea lăuntrică şi prin întreaga petrecere duhovnicească a acestui cuvios şi învăţat monah, înalta spiritualitate românească luminează pe dimensiunile universale ale culturii creştine.

Contribuţia Sfântului Ioan Cassianul la organizarea vieţii monahale din Apus (în Galia şi în Spania) a fost unanim recunoscută; bogăţia şi frumuseţea scrierilor sale, de esenţă patristică răsăriteană, deopotrivă elogiate în Apus şi în Răsărit; sfinţenia sa, de-a lungul veacurilor, de nimeni contestată.

Socotind că rostul omului pe pământ este să cunoască şi să îndeplinească voia lui Dumnezeu, el I-a închinat întreaga sa făptură, înveşmântându-se astfel în podoabele unei smerenii desăvârşite.

Absenţa unor date autobiografice precise în opera pe care a lăsat-o, ca şi lipsa altor dovezi certe au dat naştere la numeroase discuţii asupra originii sale etnice şi a locului de naştere. Această lacună a mărturiilor fundamentale se completează printr-o atentă cercetare a textelor unor scrieri ale sale, precum şi prin alte documente secundare.

Gândurile înalte, sfaturile practice de o remarcabilă frumuseţe morală, deşi îi aparţin, sunt atribuite de către cuviosul monah cu precădere, Părinţilor din Răsărit, el menţinându-se în ipostaza de instrument al comunicării. Totuşi, copleşit uneori de duioase amintiri, autorul lasă curgere liberă tonului confesiv. Nostalgia pământului natal, dorul de părinţi, experienţa tragică a înstrăinatului trup uneori în evocări lirice, care-i apropie «frumuseţea surâzătoare a peisajelor» şi «liniştea dulce a întinderilor», realizând pagini de antologie patristică.

«În sufletul nostru, scrie el, apar zilnic noi frământări: ne simţim cu putere împinşi să ne reîntoarcem în provincia noastră şi să ne revedem părinţii». Ceea ce prilejuia mai ales aceste dorinţe era amintirea credinţei şi evlaviei lor. «Mă laud cu aceea că ei nu au pus nicio piedică felului nostru de viaţă. Dimpotrivă, au fost mereu preocupaţi de acest gând, iar insistenţa lor purtare de grijă nu făcea decât să favorizeze progresul nostru. Nicio grijă de lucrurile materiale, nici o greutate în procurarea celor necesare vieţii zilnice nu venea să ne abată atenţia de la cele înalte; ei înşişi, cu bucurie, ne procurau toate cele necesare. Pe deasupra ne-am hrănit sufletul cu nădejdea unor bucurii deşarte. Imaginaţia noastră sconta o recoltă minunată ca şi când am fi putut reuşi să convertim mulţi inşi, ca şi când exemplul nostru şi sfaturile noastre ar fi putut să-i ducă pe calea mântuirii. Atunci s-au perindat pe dinaintea ochilor noştri sufleteşti locurile care cuprindeau moşia primită de la strămoşi cu dealurile lor şi frumuseţea surâzătoare a peisajelor. Ce întinderi pline de o linişte pe cât de dulce, pe atât de folositoare! Ce plăcere pentru un călugăr să trăiască în taina pădurilor, dar încă şi ce uşor!» (1).

«Pământul», cu multiplele sale ipostaze, constituie un element fundamental în trăirile noastre. Evocarea lui semnifică o legătură indestructibilă cu trecutul, cu prezentul, cu viitorul – cu istoria. Şi sentimentul acestei legături cu pământul, în ipostaza de patrie («moşia primită de la strămoşi»), îl poartă nedisimulat, în alcătuirea sa umană, Sfântul Ioan Cassianul.

Se evidenţiază, în această mărturisire, faptul că Ioan Cassianul era străin în Marsilia, unde a scris opera, din care am citat rândurile de mai sus. Dar care este patria sa, la care se gândeşte cu atâta duioşie? El nu o numeşte decât poetic. Răspunsul fără echivoc îl dă Ghenadie, primul său biograf. Acesta, preot tot în Marsilia, format în şcoala monahală a Sfântului Ioan Cassianul, reluând biografia oamenilor iluştri ai Bisericii, întocmită de Fericitul Ieronim până la anul 392; adaugă încă 96 de scriitori. Aici este trecut şi îndrumătorul său duhovnicesc, cu precizarea că este de origine scit – «Scythia Minore, una provinciis Thraciae» (2). Deci aceasta este patria Sfântului Ioan Cassianul: Sciţia Mică, pământ geto-daco-roman, Dacia Pontică, pământ dobrogean, pe care-l cântă întâia oară, cu farmec dureros, poetul Ovidiu exilat aici cu trei veacuri şi jumătate mai înainte. Aici şi-a petrecut copilăria, în regiunea Pontului Euxin, unde oamenii «erau liberi ca marea şi ca vântul». Acest pamânt, cu frumuseţile lui sălbatice, îi aduce adieri de nostalgie în anii bătrâneţii.

Intensitatea vieţii creştine în Sciţia Mică explică apariţia pe aceste meleaguri a unor personalităţi ca Ioan Cassianul, Dionisie Smeritul sau renumiţii episcopi tomitani şi martirii care şi-au dobândit cununa cea neveştejită în acest spaţiu dacoroman.

Deci, după însemnarea întâiului biograf, învăţatul monah s-a născut în Dobrogea. Aproape contemporani şi trăitori în aceeaşi mănăstire, Ghenadie a fost, fără îndoială, bine informat. De altfel aserţiunea sa este confirmată de către Ioan Cassianul însuşi, prin discrete confesiuni şi prin stilul operelor sale. «În chip firesc, limba latină a scrierilor cassiene este o latină a Sciţiei Mici şi a Daciei epocii, caracterizată prin prezenţa unor elemente şi valori specifice» (3). Se adaugă la aceste argumente dragostea autorului pentru Biserica din Constantinopol şi în chip special pentru Sfântul Ioan Gură de Aur, ortodoxia credinţei în care s-a născut şi combaterea fermă a ereziilor, mai ales a nestorianismului.

Biograful său din Marsilia a consemnat doar patria Sfântului Ioan Cassian, dar nu a precizat localitatea dobrogeană în care s-a născut. Descoperirile savantului român Vasile Pârvan, în anul 1912, au pus – credem – capăt controverselor asupra localităţii naşterii lui Ioan Cassianul. Acesta a descoperit în pădurea Şeremetului (azi, Cassian) două inscripţii care vorbesc de «Cassieni» («Vicus Cassiaci»). Învăţatul călugăr poartă, aşadar, numele locului natal.

Aducându-şi cu duioşie aminte de prietenul său Gherman, care l-a însoţit în lungile sale călătorii prin pustiurile scetice din Egipt, Sfântul Ioan Cassianul scria: «Mă împrietenisem cu el încă de când eram copil de şcoală, apoi la oaste, precum şi în viaţa monahală…». Deci a făcut şcoala în patria sa, şi-a făcut datoria de cetăţean, apoi a intrat în mănăstire.

Biografii lui mai adaugă că descindea dintr-o familie cu bună stare materială şi aleasă poziţie socială. Părinţii îşi puteau îngădui să-l trimită la o şcoală din Tomis sau din alt centru important din Sciţia Mică, unde putea afla dascăli de cultură clasică. Nu se ştie unde şi-a făcut studiile, dar este sigur că a avut o educaţie aleasă. Cunoştea bine literatura latină şi greaca. El singur mărturiseşte că uneori, în timpul cântării psalmilor, îi reveneau în memorie versurile poeţilor antici, tulburându-l. Avea preferinţe pentru clasicii latini: Virgiliu, Horaţiu, Cicero etc (4). Într-una din mănăstirile dobrogene şi-a putut face el iniţierea în cinul sfinţit şi a agonisit cultura teologică pe care a desavârşit-o apoi în marile centre monahale din Răsărit. Cert este că neliniştile tinereţii nu-l mâna spre desfătări şi viaţă uşoară, pe care condiţiile materiale le puteau îngădui, ci îl îndreaptă spre înfrânare şi studiu.

Cu această experienţă dobândită, tânărul daco-roman se desprinde de cuibul părintesc şi îşi ia zborul spre înălţimile Duhului. Râvnind şi implorând «harul de Sus», fără de care nimic nu se poate săvârşi, se îndreaptă cu mare încredere spre înţelepţii pustiului, pentru a-şi dobândi libertatea spiritului în aspra nevoinţă a schimniciei.

Însoţit de fratele său întru zel duhovnicesc, Gherman, şi de o soră a sa, el îşi începe lungile călătorii în Răsărit, pe la anul 380. În Palestina se stabileşte, împreună cu Gherman pe care mai târziu îl va numi «Sfântul Gherman» (5), într-o mănăstire din apropierea Betleemului.

Pentru a dobândi cunoştinţe noi şi a înainta în virtute, spre anul 385, el caută deşertul Egiptului, o adevărată patrie a monahismului comunitar. Aici se afla elita duhovnicească, adevăraţi atleţi ai virtuţii acelei epoci. Istoria bisericească a păstrat nume vestite de asceţi, ca Pavel Tebeul sau Pahomie cel Mare autorii primelor orânduieli monahale, pe care le-au urmat şi completat Sfântul Vasile cel Mare, Fericitul Augustin şi, în mare măsură, chiar Sfântul Ioan Cassianul.

După ce s-a desăvârşit timp de şapte ani prin şcoala Părinţilor din Egipt, s-a înapoiat în Palestina, de unde se reîntoarce în Egipt. Dar pustiurile Egiptului, prielnice sihastrelor vieţuiri, sunt bântuite de la o vreme de întrebări şi controverse teologice, iscate între ereticii origenişti şi ortodocşi, din care au apărut secte fanatice şi agresive, uitate curând de istorie. Sistemele de viaţă monahală diferite – unii călugări sihaştri, iar alţii în obşte – au tulburat de asemenea liniştea pustiului.

Read More

Manastirea Voronet

Dintre cele 82 de asezaminte monahale care i-au conferit Moldovei lui Stefan supranumele de Ierusalim al Tarii, cinci sunt locasurile ce-au infruntat intemperiile si vicisitudinile vremurilor, ajungand ca prin pictura lor exterioara sa incante si astazi ochii sufletelor noastre: Humor, Moldovita, Arbore, Sucevita si Voronet.

In schimbul acesteia din urma,Voronetul,care face si obiectul prezentarii de fata, ni s-a oferit in anul 1940 de catre harnicii carausi ai Lumii Noi echivalentul in dolari al bugetului tarii pe acel an. Era o propunere care ne onora dar ne si ispitea, intrucat de bani, de cat mai multi bani, a fost dintotdeauna nevoie.

Era un targ dupa care biserica Voronelului trebuia sectionata:cu mare finete in felii uriase si servita pe vase ce urmau sa ia calea celuilalt tarm de ocean.

Se vede lucru insa ca nici regii cei atat de napastuiti nu si-au “vandut. Tara” din moment ce, spre a putea contempla si astazi; ca romani, capodoperele unei Agapii sau icoanele unui ceresc “Albastru de Voronet” nu trebuie sa poposim pe malurile Tamisei sau pe celelalte ale Atlanticului Si-apoi... iertata fie-mi paranteza, nu prea e loc pentru.mandrie in aceasta deoarece nici n-am prea avea cum si cu ce sa ne permitem asa ceva, asertiunea dupa care “Muntii nostri aur poarta...” parand a fi astazi mai incarcata ca oricand de o amara autoironie.

Toponimul de Voronet ne este cunoscut mai intai din cronica lui Neculce: Iar Stefan-Voda, mergand la cetatea Neamtului in sus pre Moldova, au mers pe la Voronet, unde traia un parinte Sihastru pre anume Daniil, si batand Stefan-Voda in usa Sihastrului sa-i deschida, a raspuns Sihastrul: “Sa astepte Stefan-Voda afara, pana s-a ispravi ruga..” Si dupa ce si-a ispravit Sihastrul ruga, 1-a chemat in chilie pe Stefan Voda si s-a spovedit Stefan la dansul. Si a intrebat Stean-Voda pe Sihastru ce va mai face ca nu poate sa se mai bata cu turcii. Inchina-va Tara la turci? Au ba? Iar Sihastrul a zis sa nu o inchine ca rasboiul este al lui, numai dupa ce va isbandi sa faca o manastire acolo, in numele Sfantului Gheorghe sa fie hramul bisencii”.

Continutul Pisaniei de deasupra intrarii in locasul cel sfant nu mai ingaduie indoiala asupra spuselor cronicarului decat pozitivistilor si amatorilor de acele legende si mituri care sa conduca la edulcorarea adevarului si la spulberarea credintei. Pentru ca iata ce spune aceasta Pisanie: “Io Stefan Voievod, din mila lui Dumnezeu Domn Tarii Moldovenesti, fiul lui Bogdan Voievod, a inceput a zidi acest hram in manastirea de la Voronet in numele Sfantului, Slavitului mare mucenic si purtator de biruinta Gheorghe, in anul 6996 (1488), al lunii mai 26, in luna Pogorarii Duhului Sfant si a fost terminata in acelasi an al lunii septembrie 14.”

Pentru acele vremuri, aflate sub zodia invaziilor (tot) de la Rasarit si dispunand de mijloace si tehnici.reduse, zidirea unei manastiri (chiar si de proportiile Voronetului: 25,25 m lungime si 10,5 m latime in directia absidelor) in doar mai putin de patru luni, ramane o reusita pe care astazi greu o mai putem evalua. Ceea ce a facut insa ca aceste manastiri, - si inainte de toate, Voronetul – sa fie incluse de catre UNESCO in anul 1965 in nomenclatorul “Marilor monumente ale 1umii”, a fost aceasta boare de culori, aceasta simfonie inefabila de fresce interioare si exterioare care au dat aripi zidurilor de piatra, proiectandu-le pe firmament, precum "Stresine vechi, casele-n luna ridica” (Eminescu - Sara pe deal).

In 1568 (asadar in anul cand Moldova numara deja patru biserici in fresca), celebrul istoric al artelor, el insusi pictor si arhitect, italianul Giorgio Vasari aprecia ca “Multi dintre maestrii nostri (adica italieni-n.n:), foarte pretuiti pentru lucrarile in ulei tempera, nu sunt in stare sa realizeze nimic in acest fel de pictura” adica fresca. Opera Voronetului a fost comparata pe rand de catre vizitatori priceputi cu binecunoscutele fresce ale Athosuiui, cu cele care insoresc Capela Sixtina sau capitala toscana.

Elemente decurgand din cea mai sublima arta bizantina ne dau intalnire pe puntea de la Voronet cu idiomul si elocinta neaosilor nostri stramosi credinciosi. Fiecare particica din maretul ansamblu certifica pentru ctitorii sai deplina maiestrie in stapanirea tainelor culorilor: Taine pe care, nu din motive faraonice ci din prea multa smerenie, emeritii cei fara de nume le-au dus cu ei in Ceruri, lasindu-le in urma-le, cum aprecia un laureat al premiului Nobel (A. Lwoff): “Implinirea sentimentului linistii care te invaluie in pridvorul fiecarui locas din Tara de Sus”.

Incadrarea ei in peisajul locului, un rarisim mimetism arhitectonico-vegetal completat de ceea ce ar dori sa exprime sintagma de “Albastru de Voronet al cerului” 1-a indemnat pe un altul sa noteze in cartea de onoare a manastirii: “In nici o alta tara din Europa, nici macar in patria clasica a picturii murale, in Italia, nu vom grasi ceva cat de cat asemanator cu aceste biserici ale caror culori armonioase scanteiaza pe verdele poienelor, pe fondul tremurat al dealurilor din frumoasa Moldova”.

Read More

Manastirea Cozia

“Ale turnurilor umbre peste unde stau culcate;
Catre tarmul dimpotriva se intind, se prelungesc,
Si-ale valurilor mandre generatii spumegande,
Zidul vechi al manastirii in cadenta il izbesc...”

A fost sa fie - si istoria literara ne-o confirma - ca versurile care sa vesteasca in cel mai inalt grad aparitia pe crugul literelor romanesti a luceafarului sau de poezie, sa cante frumusetea unei manastiri, Cozia.

Si daca Alexandrescu va fi cantat in stihuri nemuritoare aceasta mareata ctitorie a Coziei, Eminescu, la randul sau, nu va intarzia sa-si lege cu iubire talentul de ctitorul aceluiasi sfant locas, Mircea cel Batran, invesnicindu-i pentru a doua oara imaginea cea luminoasa in "Scrisoarea III-a".

Din hrisovul redactat la 20 mai 1388, cu prilejul sfintirii ctitoriei de la Cozia aflam ca "gloriosul voievod" va fi ridicat "din temelie o manastire in numele Sfintei si de viata incepatoare si nedespartitei Troite...la locul numit Calimanesti pe Olt, care a fost mai inainte satul boierului domniei mele, Nan Udoba". Erau insirate in continuare daniile extrem de generoase atribuite acestei manastiri, clasata de la bun inceput pe locul doi (dupa Tismana) ca importanta pentru viata religioasa a intregii Tari Romanesti.

Dintre primii cinci egumeni al manastirii, Gavriil, Sofronie, Iosif, Macaria si Ilarion, trei vor ajunge la vrednicia de Mitropolit al Ungrovlahiei.

Rolul avut de manastirea Cozia pentru viata de duhovnicie a Tarii Romanesti si a celui mai de seama voievod al sau este apropiat celui indeplinit la timpul sau de Manastirea Putna pentru Moldova lui Stefan cel Mare.

Ca si Stefan cel Mare la inaltarea Putnei, si Mircea cel Batran la sfintirea Coziei, care-i va servi de necropolra, se afla in primul deceniu al demnitatii sale voievodale, mai avand de la acea data de trait si de luptat pentru patria sa inca vreo 30 de ani.

Faptul ca si acest domn, desi coplesit de o misiune atat de absorbanta si aflat la o varsta cand, in genere, lumea se gandeste atat de putin la chemarea din urma si atat de intens la promisiunile cele trecatoare ale vietii, nutreste un gand si pentru cele vesnice invedereaza o data mai mult constatarea ca cei mai vrednici barbati ai acestui neam credeau nestramutat, dupa modelul Sfintilor parinti, ca aducerea aminte de moarte este mama intelepciunii; sa muncesti si sa lupti ca si cum ai trai o vesnicie, sa traiesti insa ca si cum maine ar trebui sa pleci...

Dupa 606 ani de istorie dezlantuita, acest sfant locas in care a fost, dupa dorinta, ingropat si Mircea cel Batran cu o impresionanta modestie, pe un simplu pat de fier, acest sfant locas se constituie astazi ca unul dintre cele mai armonioase, originale si stravechi ctitorii romanesti care sa fi asimilat in chip creator modalitati de constructie, compozitie si decor specifice culturii si artei bizantine. Iar prin planul sau triconic, pronaosul patrat si naosul dreptunghiular, cu bolta in semicilindru peste care vegheaza ca niste ochi lungiti turla cea mare dodecagonala, prin insertiile orizontale de piatra tencuita alternand cu braie de caramizi taiate de ferestruici si rozete frumos mestesugite, manastirea Cozia apare vizitatorului, inainte ca el sa afle mai multe despre ea, ca un monument de aleasa si odihnitoare incantare vizuala nu numai pentru Tara Romaneasca ci pentru tot sud-estul european. Incadrarea in peisaj este, in felul ei, unica: pe de o parte Oltul, care, cum observa I. Petrovici "in ciuda tuturor impotrivirilor - se desfasoara maiestuos, inaintand fara a se pripi ori sta la cumpana, ocolind obstacolele fara a se face mititel..." iar pe de alta muntele care si-a imprumutat numele manstirii, vanjos si salbatic, vopsit pentro vesnicie in verde.

In pronaosul maanastirii sunt conservate doua registre din ansamblul pictural initial (1390-91), din care cel inferior prezinta un numar de 26 de sihastri iar cel superior 24 de icoane si scene inspirate din Acatistul Maicii Domnului, din vietile Sfintilor si din cele sapte Sinoade Ecumenice.

Ca si la Putna, Neamt, Moldovita, Voronet, Slatina, Tismana, Dealul sau cele doua Bistrite, si la manastirea Cozia a functionat o importanta scoala de copisti si caligrafi de manuscrise liturgice si teologice. 

“Pripealele", acele mici texte imnografice cantate la polieleul sarbatorilor imparatesti si la privegherile acestora sunt si ele opere ale Coziei. O veritabila pagina de istorie literara veche si, cum aprecia Iorga "una din cele mai duioase" o formeaza si "Testamentul" mamei lui Mihai Viteazul, redactat in aceasta manastire dupa marea nenorocire petrecuta cu fiul ei.

Si pentru ca nu avea cum sa-si afle odihna de veci langa copilul saui la carui trup zacea fara cap si fara mormant prin locuri ascunse, maica Teofana a dorit si a fost inmormantata sub acelasi sfant acoperis cu fratele copilului ei intru vitejie cu cel care ca si acela va fi zdrobit nu doar o data mandria vrajamasilor pusi pe cotropiri, inturnandu-i din drum, cu fondatoriul celei dintai osti permanente a Principatelor Romane, credinciosul domnitor Mircea cel Batran.

Read More

Manastirea Agapia

Dacă schitul Agapia Veche va fi fost întemeiat în urmă cu mai bine de patru secole si jumatate de cativa pustnici cu metania la manastirea Neamt, Agapia Noua ca si Sihastria, Pocrov si Sihla sunt, la randu-le opere ale urmasilor acelor pustnici ai Agapiei Vechi, "Stupul primitiv din care a roit si s-a intemeiat mai la vale". In pisania asezata deasupra usii de intrare in pridvorul sfantului lacas ctitorul Gavriil (hatman si fratele lui Vasile Lupu) recunoaste a fi facut si inzestrat aceasta Manastire Agapia DIN NOU, in zilele binecredinciosului si de Hristos iubitorul Domn Vasile Lupu Voievod. Si s-a inceput zidirea in anul 7150 (1642) octombrie in 16 zile si s-a sfarsit in 7152 (1644) septembrie in trei zile si s-a sfintit in 7155 (1647) septembrie 12".

Schimbarea profilului initial al celor doua Agapii din manastiri de calugari in manastiri de maici s-a produs in 1803 din vointa (abuziva dupa unii, indreptatita dupa altii a mitropolitului Veniamin Costachi, a carui sora, Elisabeta, a fost si cea dintai stareta a manastirii. Desi a existat in favoarea acestei schimbari un hrisov al donmitorului. zilei, Alexandru Moruzi, ea nu a contenit a fi contestata pana ce insusi Patriarhul Constantinopolului sa dispuna redactarea unci "Carti de dezlegare" semnata si de 16 mitropoliti.



Dintre manastirile de calugarite existente actualmente in Romania, Agapia Noua este cea mai.populata: 435 de vietuitoare plus efectivul Seminarului Teologic Monahal "Cuvioasa Paraschiva", reinfiintat la scurt timp dupa Decembrie 1989. (In ordinea descrescanda a numarului de vietuitoare, situatia celorlalte manastiri de maici din tara se prezinta astfel: Varatec - 450, Vladimiresti - 200, Pasarea si Tiganesti - cu cate 160 de calugarite fiecare, Ratesti - 106, Viforata si Celic Dere - cu cate 80 de vietuitoare fiecare; Suzana  - 62, Sihastru. Namaesti, Valeni si Zamfira - cu cate,45 de vietuitoare fiecare s.a.m.d.)



Dincolo de zidurile sale da piatra, Agapia este protejata de perdeaua densa si racoroasa a codrilor de brazi si de fagi care urmeaza solitar dulcea ondulare a dealurilor inconjuratoare. Odata patruns in curtea manastirii, privirea iti este imbratisata - in lunile de vara - de nepieritorul covor floral, priveliste ce iti stramuta gandul prin vaile smaltuite ale Edenului protoparintilor nostri...



De pe veranda care tiveste pitoresc - de jur imprejurul bisericii - etajul careului de chilii, te imbie din glastrele asezate in fata peretilor imaculati nenumarate muscate ireale. Atractia perpetua, pentru care nu exista un anume sezon la Agapia, o constituie pictura interioara, poate nu mai putin celebra decat cea exterioara de la Voronet: "Pentru istoricul picturii: noastre bisericesti - aprecia Vlahuta - cand se va scrie odata aceasta istorie, biserica Sfintii Voievozi de la Agapia va fi ca un larg si luminos limpezire de camp. dupa o. indelungata ratacire prin codru."



Daca pentru realizarea unor mai ample compozitii, Grigorescu se va fi ghidat dupa unele opere ale inaintasilor renascentisti (Da Vinci, Rafael,Tizian, Rembrandt sau Murilo), pentru compozitiile mai simple, el a indraznit sa se inspire dupa modele umane autentice. Cat in gluma cat in adins, s-ar putea spune ca pe durata celor trei ani (1858-1861) in care tanarul Grigorescu (avea doar 20 de ani) a pictat Agapia, o sansa a suras pana si celui mai umil trecator pe acolo, aceea ca alegerea marelui pictor-psiholog aflat in cautara de modele vii si expresive, sa cada chiar asupra-i. Astfel se explica similitudinea dintre chipul unei anume tarance vrednice si credincioase, cu cel al Maicii Domnului, iar chipul unui copilandru " ramas de dorul urmarii Mantuitorului in manastire - cu cel al Pruncului Iisus din brate;



Chipurile Arhanghelilor Mihail si Gavriil din icoana situata pe tampla, i-au fost la randul lor inspirate de fata ingereasca a doua copile aflate acolo si atunci in vilegiatura. Icoana arhanghelului Gheorghe de pe usa diaconeasca a avut ca model pe un profesor iesean, Miltiade Toni, persoana venerata de pictor pentru calitatile sale morale.



Fata Mantuitorului insusi poarta expresia grava a unui diacon iar pentru realizarea icoanei proorocului Daniil, situata pe al doilea registru al catapetesmei, pictorul nu a ezitat sa aiba in vedere trasaturile propriului sau chip.



Rugaciunea insemnand si discretie, nu avem a cunoaste daca Grigorescu isi rostea inaintea fiecarui inceput de lucru rugaciunea iconarului: "Tu, Doamne Dumnezeule, Stapane a toate, lumineaza si indrepteaza sufletul, inima si mintea robului Tau; calauzeste-mi mainile ca sa pot infatisa cum se cuvine si in mod desavarsit chipul Tau, al Sfintei Tale Maici si pe cele ale tuturor sfintilor pentru slava, bucuria si infrumusetarea Sfintei Tale Biserici"; dar cert este ca "infrumusetarea" dobandita de el pentru Agapia, te face sa traiesti, dupa cum spunea G. Oprescu, cu fiecare noua revedere "impresia de plenitudine, de bogatie de forme si culori, de inventivitate si de echilibru. In contopirea reminescentelor clasice cu viziunea proprie".



Iata de ce, durerea este cu atat mai surda ca sa afli ca astazi - dupa doar 24 de ani de la curatire - pictura de la Agapia sufera de rani ingrozitoare, unele (cum ar fi punctele de desfoliere) - vizibile -, altele (cum ar fi crapaturile ivite in carnea incercata a zidului) - invizibile.



Este un moment in care generatia noastra, in pofida lipsurilor ei abundente, este chemata grabnic a-si arata destoinicia salvand si prastrand cu orice pret, mostenirea de nepretuit a Agapiei lui Grigorescu.

Read More